Tatiana

"Un voiaj de una singură în necunoscut?
O nebunie.

„Nebunie" e ceea ce alţii, prea „înţelepţi", nu pot înţelege.

N-am mai ţinut un jurnal de la doisprezece ani.

Eram, pe atunci, împovărată doar de păcatul originar.

Acum, sunt o femeie de 50 de ani care ar vrea să rupă legătura cu sine, să se golească de amintiri, de aceea se duce în Thailanda;

să se umple de un prezent nou, fără umbră. Ceea ce e posibil, m-am gândit, doar într-o ţară plină de soare şi demister, care „nu există".

„Nu există", fiindcă aşa mi-a zis bunica.

„Am să mă duc în lumea mea!"

„Unde e lumea ta, bunico?"

„în ţara care nu există!"Ameninţarea mă speria şi totodată mă umplea de curiozitate. Cum putea să nu existe o ţară, din moment ce „acolo" voia să se ducă bunica?

După tonul vocii, ştiam că nu aveam să aflu mai multe.

Copiii găsesc însă întotdeauna soluţii alternative. M-am dus să îmi descos naşa.

Ea avea totdeauna un răspuns ştiinţific la toate întrebările mele.

„Nana, care e ţara care nu există?"

„Regatul Siamului".

„... şi cum nu există?"

„Fiindcă acum se numeşte Thailanda".

Acum era totul clar.

Acum ştiam.

Iată de ce, pentru mine, de când mă ştiu, Thailanda a avut iz de tărâm fermecat legat de copilărie. Aşadar, în ziua când am hotărât „să plec departe", ca să mă despart de eşecuri, nu am avut nici o dificultate în privinţa destinaţiei.

Aveam de încheiat socotelile cu necunoscutul lângă care trăisem vreme de douăzeci de ani care, în urmă cu un an, îmi mărturisise, stingherit, că se îndrăgostise de maseuza lui, cu zece ani mai tânără decât mine, şi că voia să-l las liber să se ducă... du-te...Aveam de lămurit o nouă poveste, poate de iubire, dar nepermisă, căreia trebuia să nu-i las loc, nici timp, să prindă rădăcini...

Îmi trebuie timp pentru a căuta nişte răspunsuri.

Timp cu mine însămi.

Timp în afara timpului.

„Terapie" se cheamă acest voiaj?Nu ştiu. Şi nici nu mă interesează. Mai exact: nu vreau să mă intereseze.

Din „ţara care nu există", voi reuşi, poate, să mă întorc la mine, vindecată. "