Saturday, January 28, 2017

Factotum


“There's nothing to mourn about death any more than there is to mourn about the growing of a flower. What is terrible is not death but the lives people live or don't live up until their death. They don't honor their own lives, they piss on their lives. They shit them away. Dumb fuckers. They concentrate too much on fucking, movies, money, family, fucking. Their minds are full of cotton. They swallow God without thinking, they swallow country without thinking. Soon they forget how to think, they let others think for them. Their brains are stuffed with cotton. They look ugly, they talk ugly, they walk ugly. Play them the great music of the centuries and they can't hear it. Most people's deaths are a sham. There's nothing left to die.”

 Charles Bukowski

 

Thursday, January 26, 2017

Slanic Prahova, Salt mine










Istoria salinei datează din anul 1685, atunci când Mihail Cantacuzino aflând că în zonă există zăcământ de sare a cumpărat moșia Slănic. Există documente din care reiese că înainte de anul 1685 au existat ocne vechi de sare, de mici adâncimi, la aproximativ 5 km de Slănic.
Prima exploatare a fost deschisă 1688 pe Valea Verde, iar la câțiva ani diferență exploatarea de la Baia Baciului. În anul 1713 moșia Slănic este donată Mânăstirii Colțea din București. În 1881 a fost deschisă prima mină, numită Carol, din care s-a extras sare până în anul 1935. Între timp în anul 1912 se deschide mina Mihai, aceasta devenind prima din țară iluminată electric. În prezent este folosită în exclusivitate pentru concursuri internaționale de microaeromodelism. În 1943, a fost deschisă o nouă galerie, numită Unirea, aceasta fiind poziționată sub minele Mihai și Carol, având 14 camere cu profil trapezoidal, funcționând până în anii ’70. Apoi din 1970 până în 1992 s-a exploatat în mina Victoria. În prezent se mai exploatează în zilele de luni și marți, restul zilelor fiind destinate vizitatorilor.
Este considerată una dintre cele mai mari saline din Europa, având o suprafață de 53.000 mp, situată la o adâncime de 208 m, astăzi fiind una dintre cele mai importante stațiuni balneoclimaterice din România. Accesul în mină se realizează cu microbuzul, care parcurge 11 etaje în spirală, având aproximativ 4 km, deoarece liftul care funcționa de peste 70 ani a fost închis în urma unui incident din anul 2014 în care au fost implicate câteva persoane. Temperatura în salină este de aproximativ 12 °C pe tot parcursul anului. Compoziția aerului din mină este bogată în ioni de sodiu având efecte profilactice și de ameliorare a multor afecțiuni respiratorii. În salină sunt amenajate locuri de joacă pentru copii cu tobogane, piste de karting, terenuri de baschet, tenis, fotbal, mese de biliard și ping-pong, un chioșc de unde se pot cumpăra băuturi și gustări. Se pot admira basoreliefuri care îi înfățișează pe Traian, Decebal și Mihai Viteazul din Sala Genezei, o expoziție de chihlimbar și flori de mină, și una de utilaje de extracție și transport al sării.
sursa http://www.ultima-ora.ro/2016/03/16/salina-slanic-prahova-mina-unirea/

Known as the biggest salt mine in Europe, Slanic Prahova stands today for one of the most important watering and climatic resorts in Romania, situated between the valley of Prahova and that of Teleajen, at about 44 km of Ploiesti, at 400 meters of altitude.
Unique in the country, but also in Europe, the salt mine is formed out of 14 rooms, trapezium shaped, with an opening of 32 meters at the basis, 10 meters at the ceiling and 45 meters height. The total area is of 78,000 m2 and the excavated space is of 2,9 millions m3 of salt.
The ventilation is naturally made, and the 12 degree C temperature is constant throughout the whole year. The humidity of the air is circa 50% and the air composition in the mine is richer in sodium ions that have spectacular ameliorative and prophylactic effects, what the breathing deficiencies and diseases are concerned. Also, in the salt mine there have been arranged playing grounds, a sports ground, a room with tables for billiards and a bar room.
Tourists can also admire the statues of Decebal and Traian, carved in salt by the artist Iustin Nastase. Other touristic attractions of the area are represented by Lacul Miresei (The Bride’s Lake) or Grota Miresei (The Bride’s Cave) (425 m2, 20 m deep), formed in 1914 after the collapse of a salt mine, the swimming pools with salted waters from Baia Baciului (The Shepherd’s Lake), Manastirea Crasna (Crasna Monastery) or the Memorial House « Nicole Iorga ».
In order to reach Slanic Prahova by car, from Bucharest one has to choose DN1 to Ploiesti, and afterwards, whether the Valley of Teleajen or the Valley of Varbilau and Slanic from Ploiesti. Travelling on the raillway, the route is Bucuresti-Ploiesti-Maneciua, after which it continues on the main road to Cheia – Brasov. 
sursa : http://www.romanianmonasteries.org/romania/salt-mine-slanic

Tuesday, January 24, 2017

Unirea Principatelor Române







photo Daliana Pacuraru ( Marţi 24 ianuarie 2017 )

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unirea statelor : Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Saturday, January 21, 2017

Sounds of the Winter








This winter feels colder than ever,
or maybe I'm just more sensitive
these days,
when the wind is
a fire engine
and the moon is sinister
and blue.
I’m all bundled up for it,
stamping my feet,
drinking wine,
counting the days
until the yellow flowers.

Monday, January 16, 2017

The National Village Museum „Dimitrie Gusti”








Nu este un loc în care mergi să te uiți la obiecte, să faci câteva fotografii și să pleci. Muzeul Satului se așază frumos în inima ta și te face să suferi de dor dacă nu vii, din când în când, să te plimbi pe ulițele sale, să mângâi ghioceii primăvara, să mai furi câte o cireașă zâmbăreață, să te lași alinat de mirosul de tei sau să stai pe o laviță și să-ți închipui că ești în curtea bunicilor. Aici ești pe tărâmul poveștilor. Pentru că România este un tărâm de poveste, iar un om a avut geniala idee să adune toate satele românești în Satul de la Șosea: Dimtrie Gusti. Dimitrie Gusti a gândit Muzeul Satului după ce, în cadrul Catedrei de Sociologie a Universității București a organizat, între anii 1925 – 1935, o serie de cercetări interdisciplinare în 600 de sate din diferite regiuni ale României.
Lucrările au început în martie 1936. A fost o muncă titanică de amenajare a unui teren în suprafață de 4 500 mp. Proiectul a fost susținut de Fundația Culturală Regală „Principele Carol”.
Sarcina ridicării satului a fost încredințată lui H.H. Stahl şi lui Victor Ion Popa (proiectantul). Trebuia sa se țină seama şi de dezideratul ca să fie un „sat-muzeu”, sinteză a tuturor satelor din întreaga Românie. Un sat unic, un sat real, cu ulițele, plantațiile, fântânile, piețele lui.
Muzeul Satului Românesc şi-a deschis porţile la 17 mai 1936. La deschidere au participat regele Carol al IIlea, membri ai guvernului, mari personalităţi politice şi din domeniul culturii, primarul Capitalei, toată elita culturală, politică și religioasă a țării.
În concepţia profesorului Dimitrie Gusti, noul Muzeu al Satului Românesc era parte componentă a unui Centru de Cercetări Sociale în care ac-centul urma să fie pus pe om şi pe modul de viaţă tradiţional. La început, în muzeu au fost aduse familii din zonele de proveniență ale gospodăriilor. „Istoria Muzeului Național al Satului «Dimitrie Gusti» este legată de oameni și de magia satului tradițional. Pentru a-l înțelege trebuie să-i descoperi secretele ascunse, să-l iubești, să crezi în nemurirea moștenirii culturale, să apreciezi sensibilitatea creatorilor populari și trăinicia tradiției. Acest muzeu nu se dezvăluie în toată plenitudinea deodată deoarece, prin natura sa, el te obligă să lași deoparte ideile preconcepute privind vizita într-un muzeu etnologic obișnuit”, ne spune conf. univ. dr. Paula Popoiu, managerul Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”.
sursa http://www.evz.ro/taramul-de-basm-din-inima-capitalei-muzeul-satului.html




The Village Museum, lying on the Herăstrău lake shore in Bucharest, is one of the biggest and the oldest outdoors museum in Europe.
In the 1930's, in Europe there were only two open-air museums: The Skansen Museum in Stockholm (1891) and Bigdo Museum in Lillehamer (Norway). In our country, at that time, existed the Ethnographic Museum of Transylvania in the Hoia Park in Cluj, founded in 1929 by Professor Romulus Vuia. In Romania, the idea of creating an outdoor museum appeared since the second half of the nineteenth century: Alexander Odobescu proposed the presentation in the Universal Exhibition in Paris, in a special pavilion, of monuments of popular architecture.
The creation of the National Village Museum was the goal of an intensive and sustained research, also as museography experiments developed over more than a decade, coordinated by Dimitrie Gusti, founder of the Sociological School of Bucharest. As head of the Sociological Department of the University of Bucharest, Gusti organized between 1925-1935, with specialists in different fields (sociologists, ethnographers, folklorist, geographers, statisticians, physicians) and his students, research campaign with interdisciplinary nature, in a relatively large number of villages. At the end of those campaigns were organized, with items brought from the field, two major exhibitions in 1934 and 1935, as a prelude to the future open-air museum in Bucharest.
Based on these experiences, in 1936, in only two months, Gusti could build the outstanding National Village Museum. In that short time, teams of specialists and students (the same who participated in field campaigns), led by Professors D. Gusti and H.H. Stahl, purchased from studied villages buildings (houses, household annexes, churches, plant) and indoor objects (furniture, ceramics, fabrics, tools, etc.),considered as representative for their places of origin. In compliance with the criterion of authenticity and the respect for local traditions of construction, the buildings were reconstructed by craftsmen from the origin villages of the monuments, who worked under supervision of the specialists Henry H. Stahl and Victor Ion Popa. The official opening was on May 10, 1936, in the presence of King Carol II and for the public a week later, on May 17. sursa http://surprising-romania.blogspot.ro/2010/01/village-museum-bucharest.html

Wednesday, January 11, 2017

Prof. dr. Aurel Romila


"Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi)"
- În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?

- Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte ano­nimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de norma­li­tate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

- Am vorbit de boală, dar nici graniţele nor­ma­lităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

- Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armo­nie în­tre cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde şi apare boala sau su­ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

"Despre Dumnezeu e mai bine să taci!"

- Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?

- E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul. La fel cum nu spui toată ziua "bună ziua", "te iu­besc!", că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

- Totuşi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii cre­din­cioşi?

- S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze fă­cute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar trata­men­tul medicamentos dă rezultate mai bune. Cre­dinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necre­dincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată pos­tului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a che­mat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea si­filis nervos, care dă halucinaţii. Aceşti oameni tre­buie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţe­legeţi greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Re­prezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o puritate a culorilor ca­re m-a făcut să cred de­finitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legă­turile fine, superioare, nu sunt concrete.

"Cât timp vom fi liberi, merită să trăim"

- Domnule doctor, sun­teţi mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceţi să nu vă lăsaţi contaminat de nefericirea lor?

- Am luat de peste tot, din isihasm, din india­nis­tică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din me­ditaţie, tot felul de învă­ţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclec­tică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica...

- Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?

- Muzica poate fi o cale de autocu­noaş­tere. Ea cere răb­dare, o simfonie nu se în­ţelege din pri­ma, dar pâ­nă la urmă e o for­mă de iniţiere. Pui un disc şi din­tr-o dată te simţi mai puţin sin­gur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melan­coliile lui Chopin, fră­mântările lui Beethoven, transpa­renţa lui Mozart, gra­vitatea lui Bach, care scot la suprafaţă pro­priile tale angoase, spaime, nelinişti, bucu­­rii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echi­li­­brezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naş­te copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate co­lecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzi­cian şi el, conduce "So­cie­tatea Bach". Chiar acum o săptămână, a­mân­doi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

- Vă simţiţi împli­nit după atâţia ani de ca­rieră? Aţi găsit în psi­hiatrie o cale de înţele­gere a lumii?

- Nu. "Împlinire", "fericire" sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot ad­mite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moar­tea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale exis­tenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult în­trebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am so­cotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, me­di­cina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-aco­lo, dar bi­blioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în ori­gi­nal, fiind convins că toate traducerile mă "tra­duc". Des­pre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la "Bellu" de oameni mari. Nu mă intere­sează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă in­formez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu ră­mâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi ia­răşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antre­nate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recu­cerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.

- Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­ţu­ieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?

- Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.sursa http://www.formula-as.ro/2014/1119/lumea-romaneasca-24/prof-dr-psihiatru-aurel-romila-90-din-oamenii-cu-care-intru-in-contact-sunt-profund-nefericiti-si-au-pierdut-valorile-de-bine-frumos-adevar-si-dreptate-17769