Blindness - Eseu despre orbire

 

'Say to a blind man, you're free, open the door that was separating him from the world, Go, you are free, we tell him once more, and he does not go, he has remained motionless there in the middle of the road, he and the others, they are terrified, they do not know where to go, the fact is that there is no comparison between living in a rational labyrinth, which is, by definition, a mental asylum and venturing forth, without a guiding hand or a dog-leash, into the demented labyrinth of the city where memory will serve no purpose, for it will merely be able to recall the images of places but not the paths whereby we might get there. Standing in front of the building which is already ablaze from end to end, the blind inmates can feel the living waves of heat from the fire on their faces, they receive them as something which in a way protects them, just as the walls did before, prison and refuge at once. They stay together, pressed up against each other, like a flock, no one there wants to be the lost sheep, for they know that no shepherd will come looking for them.'

― José Saramago, Blindness 

 

Eseu despre orbire e o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă tine.

Printre rândurile aşezate în bloc, unite în fraze lungi, în dialoguri lipsite de semne de punctuaţie – ca într-o oglindă în care se reflectă dezordinea despre care scrie autorul –, transpare ideea că omul e, în esenţă, rău. Şi de aici, toate derivatele care-l fac să îi ţină pe ceilalţi la marginea fiinţei lui: egoist, murdar, invidios, lacom, violent, degenerat, nesătul. Omul-animal.

Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de oameni înapoi la lumină.

Dar voi nu știți, nu puteți ști ce înseamnă să ai ochi într-o lume de orbi, nu sunt regină, eu sunt pur și simplu aceea care s-a născut să vadă oroarea, voi o simțiți, eu o simt și o văd. 

În afara acesteia, romanul se învârte în jurul a şase personaje, toate fără nume, semn că într-o lume în care dorinţa cea mai aprigă e aceea de a trăi, cu orice preţ, trecutul contează prea puţin. În schimb, ele sunt numite după trăsătura caracteristică lor, astfel: primul orb, medicul oftalmolog, tânăra cu ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră şi băieţelul strabic. În final, niciunul nu va mai fi acelaşi. Vor trece prin metamorfoze, vor cunoaşte cele mai profunde sentimente umane, de la frică la neputinţă, de la nepăsare la acceptare. Vor învăţa grija, dar şi crima.

Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.

Epidemia bruscă de orbire avusese, de fapt, cauze morale. Este convingerea care se poate identifica în spatele revoltei rândurilor, şi este credinţa ultimă a celei care vede. Oamenii fuseseră dintotdeauna mai puţin oameni, iar iubirea lor de sine, interiorizată, se exteriorizase în cruzime inexorabilă şi în egoism sălbatic.

Eseu despre orbire – cum ne închidem ochii deschişi