Wednesday, January 11, 2017

Prof. dr. Aurel Romila


"Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi)"
- În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?

- Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte ano­nimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de norma­li­tate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

- Am vorbit de boală, dar nici graniţele nor­ma­lităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

- Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armo­nie în­tre cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde şi apare boala sau su­ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

"Despre Dumnezeu e mai bine să taci!"

- Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?

- E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul. La fel cum nu spui toată ziua "bună ziua", "te iu­besc!", că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

- Totuşi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii cre­din­cioşi?

- S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze fă­cute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar trata­men­tul medicamentos dă rezultate mai bune. Cre­dinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necre­dincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată pos­tului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a che­mat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea si­filis nervos, care dă halucinaţii. Aceşti oameni tre­buie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţe­legeţi greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Re­prezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o puritate a culorilor ca­re m-a făcut să cred de­finitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legă­turile fine, superioare, nu sunt concrete.

"Cât timp vom fi liberi, merită să trăim"

- Domnule doctor, sun­teţi mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceţi să nu vă lăsaţi contaminat de nefericirea lor?

- Am luat de peste tot, din isihasm, din india­nis­tică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din me­ditaţie, tot felul de învă­ţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclec­tică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica...

- Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?

- Muzica poate fi o cale de autocu­noaş­tere. Ea cere răb­dare, o simfonie nu se în­ţelege din pri­ma, dar pâ­nă la urmă e o for­mă de iniţiere. Pui un disc şi din­tr-o dată te simţi mai puţin sin­gur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melan­coliile lui Chopin, fră­mântările lui Beethoven, transpa­renţa lui Mozart, gra­vitatea lui Bach, care scot la suprafaţă pro­priile tale angoase, spaime, nelinişti, bucu­­rii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echi­li­­brezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naş­te copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate co­lecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzi­cian şi el, conduce "So­cie­tatea Bach". Chiar acum o săptămână, a­mân­doi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

- Vă simţiţi împli­nit după atâţia ani de ca­rieră? Aţi găsit în psi­hiatrie o cale de înţele­gere a lumii?

- Nu. "Împlinire", "fericire" sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot ad­mite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moar­tea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale exis­tenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult în­trebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am so­cotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, me­di­cina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-aco­lo, dar bi­blioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în ori­gi­nal, fiind convins că toate traducerile mă "tra­duc". Des­pre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la "Bellu" de oameni mari. Nu mă intere­sează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă in­formez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu ră­mâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi ia­răşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antre­nate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recu­cerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.

- Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­ţu­ieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?

- Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.sursa http://www.formula-as.ro/2014/1119/lumea-romaneasca-24/prof-dr-psihiatru-aurel-romila-90-din-oamenii-cu-care-intru-in-contact-sunt-profund-nefericiti-si-au-pierdut-valorile-de-bine-frumos-adevar-si-dreptate-17769

Saturday, January 7, 2017

Sfantul Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul – pictura a Parintelui Arsenie Boca, pe tavanul micului pronaos al bisericii pe care a pictat-o in intregime in satul Draganescu de langa Bucuresti
“Intrăm în crestinism de mici, tare de mici, prin Botez. Atunci ni se „inoculează” crestinismul. Atunci suntem născuti a doua oară din apă si din Duh – Botezul (…)”
Toti crestinii sunt botezati si totusi nu toti se mântuiesc. De ce? Iată de ce: Darurile Botezului stau înlăuntrul făpturii noastre nevăzute, asteptând sporirea vârstei si vremea mintii, când, prin propovăduirea Bisericii, aflăm despre comoara cerească cea ascunsă în tarina fiintei noastre.”
“Curătirea deplină a firii, întâmplată prin Botez, asteaptă si vremea mintii, când curătirea e aflată efectiv prin porunci.”
“Desi înzestrati cu darurile Botezului, totusi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertătii noastre. (…) Sfântul Marcu Ascetul ne lămureste: Hristos prin cruce si prin Harul Botezului ‘slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie sterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să si rămână; si astfel să se arate si harul lui Dumnezeu si voia omului, ce anume iubeste: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii’. Aici stă pricina pentru care noi, desi botezati, totusi mai avem trebuintă si de al doilea Botez, al pocăintei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.”
“Darurile Sfântului Botez ne îmbie, lăuntric prin constiintă, si dinafară prin cuvântul Bisericii, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.”
“Fiecare din noi, ori stim, ori nu stim, ori credem, ori nu credem, purtăm pe Hristos Iisus si pe Duhul cel Sfânt în temelia făpturii noastre celei duhovnicesti. Hristos Iisus Cel cu Cruce, este asadar piatra unghiulară, temelia zidirii noastre celei duhovnicesti. Aceasta e adevărat pentru toti cei botezati.
Mai sus – extrase din scrierile Parintelui Arsenie Boca.

sursa : anomismia.wordpress.com

The glorious Prophet and Forerunner John the Baptist is also referred to as John the Forerunner because he was the forerunner of Christ. He was an ascetic and great prophet, who baptized Christ and became one of the most revered saints in the Orthodox Church. John is a cousin of Christ through his mother Elizabeth who was the daughter of Zoia. Zoia is the sister of Christ's grandmother. He was later beheaded by Herod in the first century to satisfy the request of Herod's stepdaughter, Salome, and wife Herodias. Because he baptized Christ, he is the patron saint of godparents. He is sometimes called the Angel of the Desert; because of this title, he is sometimes depicted with wings. 

Monday, December 26, 2016

Greg Lake 1947- 2016

It wasn’t simply Greg Lake’s booming voice that enshrined him among the greatest rock singers of all time.
It was his authority, his ability to play a supporting role in the bands he was a part of, while still maintaining an undeniable presence that placed him front and center no matter what. Although he first came to prominence on that first groundbreaking album by prog rock pioneers King Crimson, his name became forever entwined with those of the supergroup he shared with Keith Emerson and Carl Palmer—Emerson, Lake & Palmer. Lake passed away at the beginning of this month, but his a formidable presence remains in his music. 
That powerful voice will certainly be missed and we’ve compiled 10 of his best songs to honor that spirit.

“Affairs of the Heart”

From: ‘Black Moon’ (1992)


Read More: Top 10 Greg Lake Songs | http://ultimateclassicrock.com/greg-lake-songs/?trackback=fbshare_mobile_top&trackback=tsmclip

“Affairs of the Heart”

From: ‘Black Moon’ (1992)


Read More: Top 10 Greg Lake Songs | http://ultimateclassicrock.com/greg-lake-songs/?trackback=fbshare_mobile_top&trackback=tsmclip

“Affairs of the Heart”

From: ‘Black Moon’ (1992)


Read More: Top 10 Greg Lake Songs | http://ultimateclassicrock.com/greg-lake-songs/?trackback=fbshare_mobile_top&trackback=tsmclip
10

“Affairs of the Heart”

From: ‘Black Moon’ (1992)
 
Emerson, Lake and Palmer


Read More: Top 10 Greg Lake Songs | http://ultimateclassicrock.com/greg-lake-songs/?trackback=fbshare_mobile_top&trackback=tsmclip

Affairs of the Heart - Emerson, Lake & Palmer /
From: ‘Black Moon’ (1992)

“Love You Too Much”

From: ‘Greg Lake’ (1981)


Read More: Top 10 Greg Lake Songs | http://ultimateclassicrock.com/greg-lake-songs/?trackback=fbshare_mobile_top&trackback=tsmclip

 

Love you too much -From Greg Lake (1981)

The Only Way (Hymn) And Infinite Space From: ‘Tarkus’ (1971)Emerson, Lake and Palmer



Emerson, Lake and Powell - Touch and Go /Music by Keith Emerson/Lyrics by Greg Lake

Karn Evil 9 - Emerson, Lake & Palmer /Epic track by Emerson, Lake & Palmer taken from their 1973 album "Brain Salad Surgery'

FROM THE BEGINNING - Emerson, Lake & Palmer 

King Crimson, '21st Century Schizoid Man' live in Hyde Park, 1969

 


Greg Lake, guitarist with King Crimson and Emerson, Lake & Palmer, died Wednesday (December 7th, 2017) of cancer at the age of 69... Born in Poole, Dorset, England, he learned to play guitar at age 12 and, in 1969, formed King Crimson with his friend Roger Fripp. The group shot to fame with their classic album, “In The Court Of The Crimson King”, but Greg was gone after their second album (“In The Wake Of Poseidon”) a year later, having been approached by Keith Emerson to form ELP with Carl Palmer. Though primarily an album-oriented band (including the classics “Pictures At An Exhibition” and “Brain Salad Surgery”), they charted four times on the singles charts, as well, with staples like "Lucky Man" (#48-1971  and "From The Beginning" (#39-1972)— with Greg producing most of their material. The group broke up in 1979 (having sold a reported 49 million records and earning 7 gold records) though Greg and Keith re-formed ELP with Cozy Powell in 2010. Greg is also remembered for his anti-Christmas tune “I Believe In Father Christmas” (#95) in 1975... May he R.I.P.


 

 

 

 

Sunday, December 18, 2016

The Unbearable Lightness of Being


When we want to give expression to a dramatic situation in our lives, we tend to use metaphors of heaviness. We say that something has become a great burden to us. We either bear the burden or fail and go down with it, we struggle with it, win or lose. And Sabina - what had come over her? Nothing. She had left a man because she felt like leaving him. Had he persecuted her? Had he tried to take revenge on her? No. Her drama was a drama not of heaviness but of lightness. What fell to her lot was not the burden, but the unbearable lightness of being.
― Milan Kundera, The Unbearable Lightness of Being

17 decembrie 1989

17 decembrie 1989.
Ziua-n care Armata şi-a ciuruit poporul în Timişoara. 
„Am văzut-o pe mama împuşcată în cap. Tata era ghemuit, nimerit în stomac“ 

http://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_5490a929448e03c0fdcf6496/index.html
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...