"Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi)"
- Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare măsură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut selecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eliminaţi din societate de nişte nimicuri, de nişte anonimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de normalitate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tragic această soartă a poporului român. N-o să iau mitraliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.
- Am vorbit de boală, dar nici graniţele normalităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce înseamnă, de fapt, normalitatea?
- Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu degetul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E normal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armonie între cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau subdezvoltată, armonia se pierde şi apare boala sau suferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul îndemn era non nocere, să nu faci rău!
"Despre Dumnezeu e mai bine să taci!"
- Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?
- E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mitică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o forţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brâncoveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă puneţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu trebuie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţelesul. La fel cum nu spui toată ziua "bună ziua", "te iubesc!", că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.
- Totuşi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii credincioşi?
- S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze făcute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar tratamentul medicamentos dă rezultate mai bune. Credinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necredincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată postului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a chemat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea sifilis nervos, care dă halucinaţii. Aceşti oameni trebuie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Reprezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o puritate a culorilor care m-a făcut să cred definitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legăturile fine, superioare, nu sunt concrete.
"Cât timp vom fi liberi, merită să trăim"
- Domnule doctor, sunteţi mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceţi să nu vă lăsaţi contaminat de nefericirea lor?
- Am luat de peste tot, din isihasm, din indianistică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din meditaţie, tot felul de învăţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclectică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica...
- Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?
- Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar până la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven, transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime, nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naşte copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate colecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzician şi el, conduce "Societatea Bach". Chiar acum o săptămână, amândoi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.
- Vă simţiţi împlinit după atâţia ani de carieră? Aţi găsit în psihiatrie o cale de înţelegere a lumii?
- Nu. "Împlinire", "fericire" sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot admite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moartea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale existenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult întrebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am socotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, medicina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-acolo, dar biblioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în original, fiind convins că toate traducerile mă "traduc". Despre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la "Bellu" de oameni mari. Nu mă interesează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă informez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu rămâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi iarăşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antrenate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recucerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.
- Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în socialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mizerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.sursa http://www.formula-as.ro/2014/1119/lumea-romaneasca-24/prof-dr-psihiatru-aurel-romila-90-din-oamenii-cu-care-intru-in-contact-sunt-profund-nefericiti-si-au-pierdut-valorile-de-bine-frumos-adevar-si-dreptate-17769
