'Say to a blind man, you're free, open the door that was separating him
from the world, Go, you are free, we tell him once more, and he does not
go, he has remained motionless there in the middle of the road, he and
the others, they are terrified, they do not know where to go, the fact
is that there is no comparison between living in a rational labyrinth,
which is, by definition, a mental asylum and venturing forth, without a
guiding hand or a dog-leash, into the demented labyrinth of the city
where memory will serve no purpose, for it will merely be able to recall
the images of places but not the paths whereby we might get there.
Standing in front of the building which is already ablaze from end to
end, the blind inmates can feel the living waves of heat from the fire
on their faces, they receive them as something which in a way protects
them, just as the walls did before, prison and refuge at once. They stay
together, pressed up against each other, like a flock, no one there
wants to be the lost sheep, for they know that no shepherd will come
looking for them.'
―
José Saramago,
Blindness
Eseu despre orbire e
o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător
duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă
tine.
Printre
rândurile aşezate în bloc, unite în fraze lungi, în dialoguri lipsite
de semne de punctuaţie – ca într-o oglindă în care se reflectă
dezordinea despre care scrie autorul –, transpare ideea că omul e, în
esenţă, rău. Şi de aici, toate derivatele care-l fac să
îi ţină pe ceilalţi la marginea fiinţei lui: egoist, murdar, invidios,
lacom, violent, degenerat, nesătul. Omul-animal.
Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte
nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la
care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la
apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic
oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze
tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de
oameni înapoi la lumină.
Dar voi nu știți, nu puteți ști ce înseamnă să ai
ochi într-o lume de orbi, nu sunt regină, eu sunt pur și simplu aceea
care s-a născut să vadă oroarea, voi o simțiți, eu o simt și o văd.
În afara acesteia, romanul se învârte în
jurul a şase personaje, toate fără nume, semn că într-o lume în care
dorinţa cea mai aprigă e aceea de a trăi, cu orice preţ, trecutul
contează prea puţin. În schimb, ele sunt numite după trăsătura
caracteristică lor, astfel: primul orb, medicul oftalmolog, tânăra cu
ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră şi
băieţelul strabic. În final, niciunul nu va mai fi acelaşi. Vor trece
prin metamorfoze, vor cunoaşte cele mai profunde sentimente umane, de la
frică la neputinţă, de la nepăsare la acceptare. Vor învăţa grija, dar
şi crima.
Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.
Epidemia bruscă de orbire avusese, de fapt, cauze morale.
Este convingerea care se poate identifica în spatele revoltei
rândurilor, şi este credinţa ultimă a celei care vede. Oamenii fuseseră
dintotdeauna mai puţin oameni, iar iubirea lor de sine, interiorizată,
se exteriorizase în cruzime inexorabilă şi în egoism sălbatic.
Eseu despre orbire – cum ne închidem ochii deschişi
